Astăzi pământul mustește continuu de sângele războaielor și al celorlalte mari nenorociri câte se întâmplă. Mustește, însă, și de sângele neprihănit al pruncilor uciși, începând cu Abel.
Toate spitalele și maternitățile au devenit abatoarele lui Irod. Milioane de prunci din lumea întreagă au fost aruncați la tomberoanele de gunoi și în afara legii, mai rău decât animalele.
Despre acest aspect nu multă lume vorbeșt, această isterie a zilelor de azi acoperă o problemă cu totul existențială.
În urma unor statistici cercetate am descoperit că în 2019 au murit 42.500.000 de OAMENI iar asta nu a deranjat pe nimeni, de fapt acest capitol este un subiect prea intim ca să intrăm în el, nu?
M-am trezit acum mult timp din somnul meu de frumusețe despre care vorbeam cu cineva zilele trecute și am realizat un crunt adevăr. Dumnezeu în toată mărinimia și dragostea Sa, se mai supără pe noi? Grea întrebare….Da, se supără.
Se supără pentru că nu-L iubim, pentru că aproapele nostru a devenit departele nostru. De aceea și întâmpinăm atât de multe greutăți…și neascultarea este un păcat, unul destul de mare.
Dacă o mama s-a lepădat de propriul prunc nenăscut, de ce ne mirăm că mor oamenii pe stradă?
Nu pot garanta că în trecutul familiei mele nu s-a întâmplat așa ceva, că mama bunicii mele, în cida faptului că a născut 12 suflete, nu a decurs și ea la o asemenea practică.
O admir totuși, 12 copchilași de crescut, într-o sărăcie lucie a vremii de atunci dar totuși au trăit, ba chiar mai sănătoși decât mine astăzi. Nu atei, ci cu frică de Hristos, că doar pe bunica o vedeam postind în fiecare post atunci când eram copil.
Nu vreau să critic pe nimeni prin aceste cuvinte, dar vreau să conștientizăm gravitatea unui avort și toate traumele prin care trece o femeie după. Noi suntem cei care putem să le sprijinim, să le ajutăm în impas. Trebuie doar să ne informăm corect și să vrem. Durerea din sufletul unei mamei după ce și-a omorât copilul este crâncenă atunci când conștientizează că s-a lepădat de o viață…poate singura viață care urma să vină.
Am folosit mai jos o fotografie aparent dura a realității de azi, de ce? Deoarece mă simt responsabilă de bucuria pe care o văd pe chipul femeii care își ține pruncul în brațe. Iar acum o replică a noastră “este țigan…de ce s-o plângem?”
Aș mai vrea să vă împărtășesc un singur lucru, doctorul meu dentist, să îl țină Dumnezeu că treabă bună face, este de etnie…cum spunem noi astăzi, țigan. Nu aș vrea să-i folosesc numele să nu fac reclamă mascată, dar este un medic foarte bun, credincios, iar pragul dânsului este trecut zilnic de foarte mulți oameni.
Acum morala? Suntem noi stăpâni pe viața celorlalți? Putem noi să decidem cine și unde să se nască?
Nu! Nu ne dă dreptul nimeni să îi interzicem unei femei să nască un copil.
Ne-am gândit vreodată însă că aceste femei sunt, în fond, niște victime care plătesc (poate de două ori) tributul indiferenței de care dăm dovadă?!
Vă închipuiți câți medici, judecători, polițiști, pompieri, ingineri și profesori au fost avortați? Noi doar ne plângem, că nu avem oameni capabili care să își facă treaba. Suntem foarte bolnavi ca neam, de boala așa numită “incapacitatea de a mai iubi”. S-a descoperit și un medicament, Hristos, care o să locuiască în inima noastră dacă Îi deschidem ușa.
Toți și fiecare avem obligația de a fi alături de aproapele nostru așa cum și Dumnezeu este alături de noi. În fond despre asta este Viața.
“Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine. Dacă M-aţi fi cunoscut pe Mine, şi pe Tatăl Meu L-aţi fi cunoscut; dar de acum Îl cunoaşteţi pe El şi L-aţi şi văzut.”
Ph. Aurelian-Gabriel Avram
Din suflet pentru suflet 
Lasă un comentariu