Picături de dragoste

Într-o zi aparent călduroasă de sâmbătă nori negri au invadat cerul, totul s-a întunecat, vântul a început să adie iar soarele s-a ascuns și nu a mai ieșit. După o săptămână scăldată de căldură m-am întrebat, oare de ce acum, la finalul ei, a apărut această ploaie care strică totul? Când eram mică mama-mi spunea că ploaia apare atunci când soarele se ceartă cu norii, această explicație mă fascina dar în același timp mă făcea să îmi doresc ca ei să nu se certe, nu voiam să se supere unul pe altul și să plângă…

Acum, chiar dacă știu ce reprezintă ploaia, copilul din mine tot tinde să creadă altceva. Uitându-mă pe geam la picăturile care aterizau pe jos, m-a lovit un sentiment de melancolie și mi-am zis: Ploaia este cea mai frumoasă declarație de dragoste pe care cerul i-o face pământului, iar tunetul este glasul care strigă din adânc cu toată puterea TE IUBESC! De ce? Gândind cu inima mi-am dat seama că pământul iubește atât de mult cerul încât primește în adâncul lui fiecare picătură pe care o trimite, astfel aceasta devenind parte din el, făcându-l mai fertil. 

Așa suntem și noi cu viața, precum pământ cu cerul….Fiecare este un pământ iar oamenii care apar în viața noastră și ne iubesc necondiționat, sincer și cu tot sufletul sunt picăturile de ploaie pe care Viața (Cerul) le trimite ca declarație de dragoste ca noi să reușim prin iubirea lor să ne sfințim. Posibil ca aceasta să fie cea mai frumoasă declarație  din lume. Cum e să știi că picăturile care cad din cer sunt picături din dragoste, picături care te sfințesc?

Adesea tind să cred că suntem un izvor nesecat de iubire dar de noi depinde cum percepem această iubire, dacă vrem să mângâie sau să aducă suferință. La final de drum, îți las un îndemn: Nu îți fie teamă să iubești ceea ce va muri! Dacă nu știai atunci când îi mărturisești iubirea sinceră și necondiționată altui om îl faci nemuritor, după cum spune Fericitul Augustin…Așa a făcut și cerul cu pământul, l-a făcut nemuritor prin ploaia care a căzut peste el din dragoste.